Criză modernității

Imaginarul modernităţii este dominat de dorinţe de libertate şi egalitate. Aceste două valori cardinale au fost trădate. Excluşi din comunităţile care îi protejau, dădeau sens şi formă existenţei lor, indivizii sunt acum subiectul unui imens mecanism de dominaţie şi decizie, încât libertatea lor rămâne pur şi simplu formală. Ei suportă puterea globală a pieţei, a tehnicii sau comunicaţiilor fără să fie în stare să influenţeze vreodată cursul acestora. Promisiunea de asigurare a egalităţii a eşuat din două motive : comunismul a trădat-o prin instalarea celui mai criminal regim totalitar din istorie; capitalismul a banalizat-o prin legitimarea celor mai odioase inegalităţi sociale şi economice în numele libertăţii. Modernitatea proclamă drepturi fără să furnizeze în nici un fel mijloace de exercitare a acestora. Exacerbează toate necesităţile şi creează continuu altele noi, rezervând accesul la ele doar unei mici minorităţi, fapt care alimentează frustrarea şi mânia tuturor celorlalţi. Ca ideologie a progresului, care răspunde aşteptărilor umane prin alimentarea promisiunii despre o lume în permanentă perfecţionare, modernitatea se află într-o adâncă criză. Viitorul este imprevizibil, nu mai oferă speranţă şi sperie pe aproape toată lumea. Fiecare generaţie înfruntă o lume diferită de cea cunoscută părinţilor lor. Combinată cu transformările accelerate ale modurilor de viaţă şi contextelor de viaţă, această reînnoire permanentă, bazată pe discreditarea părinţilor şi vechilor experienţe, produce nu fericire, ci mizerie.

“Sfârşitul ideologiilor”este o expresie care desemnează o oboseală istorică a marilor scrieri mobilizatoare care au fost inserate în liberalism, socialism, comunism, naţionalism, fascism şi, în final, în nazism. Secolul al XX-lea a reprezentat moartea pentru cele mai multe din aceste doctrine, a căror rezultate concrete au fost genocidul, curăţarea etnică, omoruri în masă, războaie totale între naţiuni şi rivalitate permanentă între indivizi, dezastre ecologice, haos social şi pierderea tuturor punctelor de referinţă semnificative. Distrugerea lumii vieţii (Lebenswelt) în beneficiul raţiunii instrumentale, creşterii economice şi dezvoltării materiale a rezultat într-o sărăcire fără precedent a spiritului şi în generalizarea unei anxietăţi aflată în legătură cu un prezent în permanenţă nesigur, într-o lume lipsită de trecut şi viitor. Deci, modernitatea a dat naştere celei mai seci civilizaţii pe care a cunoscut-o umanitatea: limbajul publicităţii a devenit paradigma tuturor discursurilor sociale; primatul banilor a impus omniprezenţa comodităţilor; omul a fost transformat într-un obiect de schimb în contextul unui hedonism josnic; tehnologia a ademenit viaţa lumii într-o reţea de raţionalism, într-o lume plină de delincvenţă, violenţă şi necuviinţă, în care omul se află în război cu sine însuşi şi împotriva tuturor, adică o lume ireală a drogurilor, a realităţii virtuale şi a sportului de masă, o lume în care regiunile rurale sunt abandonate pentru suburbii nelocuibile şi megapolisuri monstruoase şi unde individul se contopeşte cu o mulţime ostilă şi anonimă, în timp ce meditaţiile sociale, politice, culturale, religioase tradiţionale devin tot mai incerte şi nediferenţiate.

Această criză generală este un semn că modernitatea se apropie de sfârşit, anume atunci când utopia universalistă care a iniţiat-o este gata să devină o realitate în forma globalizării liberale. Sfârşitul secolului al XX-lea marchează atât sfârşitul erei moderne, cât şi începutul unei postmodernităţi caracterizată printr-o serie de noi subiecte: preocuparea de ecologie, grija pentru calitatea vieţii, rolul „triburilor” şi „reţelelor”, renaşterea comunităţilor, preocuparea de identităţile de grup, multiplicarea conflictelor intra şi supra-statale, revenirea violenţei sociale, declinul religiilor, opoziţia crescândă împotriva elitismului social etc. Neavând nimic nou de spus şi observând stagnarea societăţilor contemporane, agenţii ideologiei dominante sunt reduşi la discursuri de clişeu, atât de comun în mass-media, într-o lume ameninţată de implozie, nu explozie, pentru că modernitatea nu va fi depăşită decât prin naşterea spaţiilor suverane, eliberate de dominaţia modernului. Modernitatea nu va fi depăşită prin revenirea la trecut, dar prin mijloacele anumitor valori premoderne într-o dimensiune post-modernă decisivă. Doar cu preţul unei asemenea restructurări radicale dezordinea şi nihilismul contemporan vor fi exorcizate.