Familia

Familia reprezintă o unitate organică formată din femeie şi bărbat a cărei scop este procrearea şi transmiterea moştenirii, primite sau acumulate, viitoarelor generaţii. Din aceste considerente, familia nu poate fi privită decât în plenitudinea sa,  fără a oferi prioritate unei componente: bărbatului, femeii sau copiilor.

Familia tradiţională este cea care respectă organizarea internă ierarhică bazată pe criterii de vârstă şi gen. Acest lucru presupune autoritatea legitimă a celor doi părinţi în relaţia cu copiii şi autoritatea soţului şi tatălui, în calitate de cap al familiei.

În spiritul Tradiţiei civilizaţiei ortodoxe, relaţia dintre soţ şi soţie în cadrul familiei este una ierarhic complementară: "Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efeseni 5:22,23)

Aici considerăm necesar să atragem o atenţie deosebită rolului femeii care a cunoscut mutații esenţiale în epoca modernă. Mutațiile în rolul familiei sunt importante deoarece acestea au declanșat criza instituției familiei și puterii politice în societate.

După secole de „sclavie” femeia a vrut să fie liberă, să-şi aparţină doar ei. Numai că aşa-zisul „feminism” nu s-a priceput să-i creeze femeii o personalitate, n-a făcut decât s-o imite pe cea a bărbatului, astfel că „revendicările” femeii abia dacă maschează neîncrederea femeii de tip nou în ea însăşi, neputinţa acesteia de a fi şi de a valora drept ceea ce este: adică femeie şi nu bărbat. Dintr-o asemenea neînţelegere, femeia modernă a simţit inferioritatea câtuşi de puţin imaginară pentru faptul de a fi numai femeie şi s-a simţit şi ofensată pentru că este tratată „numai ca o femeie”. Şi din acest motiv femeia a dorit să-şi ia revanşa, să-şi revendice „demnitatea”, să-şi arate „valoarea”, în încercarea de a se măsura cu bărbatul. Numai că aici nu este vorba câtuşi de puţin despre un bărbat adevărat, ci de bărbatul-contrafăcut, bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, care nu presupune aproape nimic din ceea ce ar trebui să fie cu adevărat diferenţiat şi calitativ.

De altfel, bărbatul a lăsat-o pe femeie – într-un mod de-a dreptul iresponsabil – să facă tot ce vrea, ba chiar a ajutat-o, a îndemnat-o să facă trotuarul, să intre să muncească în birouri, în şcoli, în fabrici şi în toate mediile molipsitoare ale societăţii şi culturii moderne. Şi cu aceasta a fost efectuată ultima operaţie de nivelare.

Iar acolo unde castrarea spirituală a bărbatului modern materializat nu a reinstaurat în mod tacit supremaţia – caracteristică comunităţilor ginecocratice – femeii-curtezane, judecătoare a bărbaţilor abrutizaţi şi care trudeau pentru ea, acolo rezultatul a fost degenerescenţa tipului feminin, până şi a caracteristicilor somatice, atrofierea posibilităţilor ei naturale, înăbuşirea laturii ei lăuntrice. De aici şi tipul „piţipoancei”, fetişcana zăpăcită, uşuratică, incapabilă de vreun avânt, incapabilă, în ultima instanţă, de senzualitate şi de păcătuire; aceasta deoarece pentru femeia modernă posibilităţile iubirii fizice nu oferă adeseori mai mult interes decât cultul narcisist al propriului trup; mai mult decât a se expune îndelung, mai mult sau mai puţin îmbrăcată; mai mult decât acel antrenament fizic, decât dansul, sportul, banii şi aşa mai departe.

Femeia tradiţională, femeia desăvârşită prin faptul că se dăruia altora şi nu trăia pentru sine, prin faptul că voia să fie – cu simplitate şi puritate – în întregime a altei fiinţe, prin aceste lucruri se împlinea, îşi aparţinea  ei înseşi şi avea un eroism al ei care o făcea să-i fie superioară bărbatului obişnuit. Femeia modernă, prin faptul că doreşte să-şi aparţină numai ei nu face decât să se distrugă. Multa râvnită „personalitate” este pe cale să-i răpească orice fel de personalitate[1].

Totuşi, procesul degradării femeii nu este unul unilateral, ci ţine nemijlocit şi de degradarea masculinităţii bărbatului. Acest proces a atins nu doar familia, în calitate de unitate tradiţională fundamentală şi indivizibilă, dar şi societatea în întregime, inclusiv şi structura sistemului politic, care, precum am menţionat anterior, reprezintă o proiecţie a structurii familiei.

Definirea modelului relaţiei dintre bărbat şi femeie este important din considerentul că un astfel de model serveşte formulării relaţiei dintre Elită (“animus” - principiul masculin) şi masele populare (“anima” - principiul feminin), deoarece aceste prind conturi pe măsură formării personalității în cadrul familiei. Soluţionarea crizei familiei devine în acest fel nu doar o problemă socială, dar şi una politică.

S-a observat că în decursul istoriei, societăţile care aveau în centrul principiul masculinităţii au tins spre centralizare, militarism şi tiranie, iar societăţile care aveau în centrul principiul feminin, au tins spre colectivism, şi o dictatură a maselor populare (socialism). Prin acest fapt se explică de ce mișcările de stânga au avut mereu tentația să desființeze familia tradițională.

Procesul feminizării societăţii și reducerea din autoritatea bărbatului coincide cu procesul „umanizării”, democratizării şi masificării a popoarelor.

Iată de ce definirea familiei în societate este foarte importantă din punct de vedere doctrinar. Aceasta, în cele din urmă, defineşte rostul şi modul de funcţionare a unui sistem politic.